marți, 13 decembrie 2011


               












Dilema vietii

A trai fara a muri, 
A muri fara a trai, 
Tare mult as vrea sa stiu 
Maine unde am sa fiu? 

Cand probleme noi avem, 

Cei mai necajiti suntem. 

Nimeni nu e bun cu noi 
Nu ne-ajuta in nevoi! 

Egoisti cum noi suntem,
Pe noi nu ne mai vedem,
Toti sunt rai,noi suntem sfinti,
Toti sunt rai iar noi cuminti!

Apă fara de viata,
Viata fara de apa,
Tare mult sa stiu as vrea,

Unde este viata mea?


Ce-I viata pentru noi?     
-Un miraj plin de nevoi.
Cand esti viu te insoteste,
Cand esti mort te paraseste!

Nici mai rau nu se putea:
Eu iubesc viata mea!
Dar ei ii pasa de mine?
Caci ma lasa cand mi-e bine.
Oricum,viata este grea
Zi de zi te lupti cu ea, 
Poti sa fi tu luptator                                                                     
Caci nu iesi invingator

Intr-o zi te va lasa
Far` a te mai cauta
Si asa cum ai sa fi,

a

Impulsuri


De ce o ții în mână și nu faci nimic? Sparge-o! O poți izbi de pereți, sau o poți crăpa de pământ. Asta vrei. Îți tremură brațele din cauza sângelui care pulsează în nebunie prin tot corpul și palmele îți sunt încleștate pe sticla grosă, pictată elegant, care s-ar putea oricând zdrobi în pielea ta transpirată, fragilă. Stai nemișcată de câteva minute în mijlocul încăperii goale, de un alb imaculat ca și cum ai fi pregătită să răspunzi unui atac. Dar n-o să se întâmple nimic și știi asta. Calmul și controlul fuge din ce în ce mai repede de tine și strângi dinții atât de aspru, încât privirea își pierde claritatea și creierul începe să clocotească. Nu te mai uita în crăpătura generoasă din peretele drept prin care bate vântul și prin care îi vezi pe oamenii aceia care culeg cireșe de dimineață. Te vor auzi. Și ce dacă? Îți vor auzi țipetele umplute cu ură sau poate doar puțină suferință. Ai nevoie totuși de asta. Un singur moment încearcă măcar să acorzi unui act de nebunie atât de inofensiv. Măcar atât permite-ți. Măcar o secundă nu-ți mai controla impulsurile. S-au adunat prea multe dezamăgiri și greșeli în viața ta ca să fii atât de crudă cu sufletul care se zbate de atât de mult timp să plângă… o dată, doar o singură dată. Te vor auzi și poate vor veni speriați să vadă ce s-a întâmplat. Cu o ușurare în glas și cu un zâmbet sfios, cu o urmă de resemnare schițată pe față, nu le vei putea șopti decât: “Sunt bine.” Mâine poți fi din nou fata puternică care nu va mai face aceeași greșeală încă o dată, mâine poți lua din nou hotărâri lucide. Mâine te vei împăca cu greșeala și o vei accepta pentru experiența din viitor. Mereu știi să întorci propriile greșeli în favoarea ta. Așa vei face din nou, dar mâine. Știu că ești nervoasă pe tine și pe slăbiciunea de care ai dat dovadă în ultimul timp, e normal. Va fi la fel. Tu vei fi la fel. Îți vei reveni din nou ca de fiecare dată și-ți vei aminti din nou cine ești și cum ești. Normal că te afectează și cele mai mici detalii… ce nu te-a afectat în ultimele luni? Împacă-te cu tine… mâine. Hai, Diana, haaaai!- LA NAIBA CU MINE!!!

Monolog

               
Trei lucruri iubesc mai mult decât orice pe lumea asta: apa, dragostea şi noaptea. Am nevoie în fiecare zi de ele ca să mă cunosc mai mult, să înţeleg ce fel de puteri se zbat în mine când mă întâlnesc cu una din ele. Şi când spun putere, sensul cuvântului poate decădea mult, de la cele mai satisfăcătoare forţe, până la cele mai umilitoare slăbiciuni. Azi nu mă cunosc deloc. Am uitat să mai dau importanţă tuturor sentimentelor din mine şi în ciuda aparenţelor, acum ştiu sigur că cele mai ieftine simţuri ies din mine printr-o strategie mai proastă ca situaţia în sine. Dar îmi place să uit de mine uneori. E ca şi cum mi-am dat seama de altă eroare şi pornesc de la zero, cu alte reguli şi mult mai pregătită ca înainte, dar cu acelaşi început depresiv.
Aveam capul atât de greu şi mintea îmi era atât de obosită, încât toţi pereţii păreau că formează spirale şi se apropie din ce în ce mai mult de mine. Din apa fierbinte în care stăteam ieşeau aburi şi prin fiecare abur aveam impresia că se mai duce un strop din puterea mea. Ameţeam. Prin geamul deschis intra ploaia şi-mi stropea faţa. Respiram. Mă uitam în sus şi vedeam negrul profund al nopţii şi inevitabil am strâns pleoapele şi mi-am străpuns lacrimile care se împleteau cu stropii de ploaie de pe obraji. Sughiţurile acelea mute din piept n-au întârziat nici ele şi am simţit nevoie să-mi aşez capul pe genunchi şi să mângâi apa cu degetele de parcă ar fi fost mătase, în timp ce ploaia îmi tremura tot mai multe lacrimi pe spate, prin păr, pe braţe. Nu simţeam frigul deloc. Vedeam umbre pe tavan cum se legănau după cum le manevra flacăra lumânării. “Ce e cu mine?” Frigul intra tot mai mult în mine şi începeam să tremur. Aşa de fierbiţi erau lacrimile, încât în răceala ploii aveam impresia că ochii îmi iau foc. Când expiram simţeam boală cum se pierde în aer. Mă durea capul şi chiar dacă nu aveam ochii deschişi mă învârteam, ameţind tot mai tare, pe undeva, într-un univers interior. Mă scufundam în apă şi mă întrebam cum e să mori înecat. Ce simţi oare când plămânii se inundă şi vrei să iei cu disperare aer în tine şi n-ai de unde? N-ar putea fi mai dureros decât atunci când cauţi afecţiunea cuiva şi n-are de unde să ţi-o dea pentru că n-o simte. Ce uşor ar fi să mori. Nu mă gândesc niciodată la actul în sine, ce ai putea să simţi sau în ce fel. Mă gândesc doar că acolo, undeva, toate sentimentele pozitive sunt mult mai accentuate şi mult mai bine definite. Nu pot să-mi imaginez ce poţi simţi în tine când cunoşti dragostea divină, când ştiu câte lucruri frumoase poţi simţi numai la cea pământească.
                                               
                                                                                         
Am fost rea de multe ori şi de multe ori am fost şi egoistă. Am ignorat multe sentimente care mi se puneau înainte pe tavă, dar nu regret. Ştiu să-mi apreciez sufletul şi ştiu că niciodată n-aş putea să stau lângă cineva pe care nu-l iubesc. Se spune că iubirea se transformă mai devreme sau mai târziu în ură, dar nu mi s-a întâmplat niciodată şi nici nu cred că s-ar putea. Ori iubeşti, ori urăşti, ori te doare în cot.
Singurătatea e un refugiu la care n-am renunţat niciodată, iar dialogul cu mine un lucru vital. Pot ţine în mine oricât, dar tot va veni o zi când mă voi scufunda în apă, sub clar de lună şi voi începe să povestesc ce se întâmplă cu mine. Aşa îmi revin. Singurul lucru pe care niciodată nu aş suporta să-l pierd: încrederea că eu voi fi mereu acolo pentru mine, să mă ascult.

Anti-orgoliu


Pentru prima oară nu ştiu cum sau cu ce să încep. Niciodată nu m-am gândit o săptămână înainte să încep o scrisoare sau, când m-am gândit, am ajuns la concluzia că de fapt nu vreau să o scriu sau că nu s-ar merita niciun cuvânt. Dar scrisoarea asta se scrie aproape singură, fără să fie în vreun fel influenţată de gurile rele, de vanitate sau, de ce nu, de raţiune. Şi ai să înţelegi de ce.
Astăzi mi-am dat seama că oricât de mulţi prieteni adevăraţi aş avea, niciodată nu vor fi cu toţii de aceeaşi părere şi opiniile lor, unele sincere, încurajatoare sau dure, altele răutăcioase, venite dintr-o gelozie inevitabilă se vor amesteca mereu si mă vor face foarte confuză şi în acelaşi timp vulnerabilă. Vreau să am în continuare încredere în tine şi pentru asta mă am doar pe mine. Sper că ştii că fac pe proasta, pe oarba, pe surda, pe aiurita. Dacă îmi pun o pânză groasă la ochi, dopuri în urechi şi trec peste tot ce aud şi văd este pentru că aşa vreau şi pentru că pot. M-am săturat de dramatizările exagerate, de sentimentul de demult de neputinţă şi de slăbiciuni. Mi-am revenit. Sunt mult prea fericită acum. Mă trezesc dimineaţa cu părul ciufulit şi mă uit în oglindă ce zâmbet de copil zăpăcit pot să am. Ştii cât de dor mi-a fost de el? N-ai cum să ştii.
Nu îmi mai e frică. Nu îmi mai este frică deloc. Mă gândesc la tine fără nicio reţinere. Îţi spun atât de multe, deşi s-ar putea să nu te intereseze. Te privesc de fiecare dată când am ocazia de parcă ar fi singura. Îţi zâmbesc şi nu îmi mai este frică să fac asta. Fac toate astea deşi ştiu că ochii tăi s-ar putea pierde în orice secundă pe undeva prin spatele meu, la o alta, chiar dacă ştiu că pentru tine s-ar putea să nu însemne nimic; nu îmi pasă, sunt prea fericită acum. Eu sunt aici şi am să fiu mult timp de acum încolo. Dacă ai să mă iei de mână am să rămân cât ai sa-mi ceri sau dacă ai să pleci fără niciun regret n-am să te urăsc nicio secundă. Eşti liber să faci orice. Deja simt că nu îmi mai asum niciun risc. Dacă mâine nu vrei să mai fii nu vreau să te gândeşti că aş putea să sufăr. O lovitură în plus de la tine nu s-ar mai simţi deloc, crede-mă. Atâta timp cât ştiu că te-a lăsat sufletul meu să-mi intri în gând şi că nu ai intrat cu forţa, mă pot resemna să nu te am lângă mine, deşi e greu. Starea de acum valorează pentru mine cât n-a valorat nicio secundă din anul trecut. N-ai cum să înţelegi, pentru că niciodată n-am încercat să îţi explic asta.
Încerc de mult timp să te înţeleg şi îmi e foarte greu pentru că nu mă ajuţi deloc, deşi ai promis că o vei face. De când te-am cunoscut, m-ai dezamăgit de două ori. Când s-a întâmplat prima oară nu te cunoşteam atât de bine şi primul meu impuls a fost să fug şi nu mă gândeam să mă mai întorc vreodată (atunci durea mult prea tare totul)… a doua oară mi-am pierdut încrederea, dar doar pentru o zi. Nu ştiu cum vine asta … Fugi o dată după eao dată după mine; sau poate totul e mult mai simplu decât vreau să cred şi de fapt tu nu ai nicio vină… poate tu fugi după ea şi eu fug după tine. Dacă e aşa, te-aş ruga…
data viitoare când te trag de mânecă, dă-mi o palmă
… aşa am să ştiu că trebuie să plec şi nici nu va durea deloc în comparaţie cu o mângâiere ipocrită.

Prefer demnitatea adevărului decât orgoliul minciunii.                                                     

Inimă deschisă

Amurgeşte.Soarele se zbate între dealuri. Raze roşietice încă îşi arată neputinţa printre nouri. Amintiri grele se scurg din petalele ce se scutură pe rînd din trandafirul umed, parcă.Umed şi pierdut în veacuri…
Linişte nocturnă. Mister. Tăcere paşnică de poet. Gînduri mute vin şi pleacă. Liber, ţii ochii larg deschişi către stele, de parcă ai aştepta cînd vor străluci, cînd unele vor cădea ca nişte săgeţi de sclipici, cînd altele se vor stinge. Tainice focuri au umplut cerul cu figuri abstracte.Sub privirea ta atentă, se mai aprinde un astru, o lumină vie. Încetişor, dai la o parte ultima foaie de jurnal, ultima risipă de cerneală, şi-ţi răspândeşti în ea tot plînsul, tot surâsul. Jurnal de gânduri, de mărturisiri, idei şi probleme, iubiri şi stele.
Noapte. Scurte momente de vis. Scrii caragios. Literele sânt aşezate parcă într-o horă haotică, neritmică, abătută de normalitate. Te grăbeşti. Condeiul agitat umblă pe foaia albă ca un titirez. Doar el e cel ce-i străpunge albul imaculat şi o umple cu oiţe bizare, neordonate. Hei, tu, inimă de poet, ceasul şi-a pierdut exactitatea! E şi el repezit.
Tu faci o mie de greşeli cu mîna-ţi termurândă. O mie de mâzgăleli de valoare. Se scurg şiraguri de clipe, cad ca nişte mărgăritare şi se pierd prin găuri mici de trecut. Mâna ta ghidează
condeiul. Din când în când înmoi peniţa în călimara goală. Nu mai ai nici cerneală, şi nici jurnal. L-ai scris, de parcă ai vrut să cuprinzi cu el lumea, dintr-o privire. Altul e greu de conceput. Aici ţi-ai lăsat o parte din vise, o parte din amurgurile de altădată…da, jurnalul-cel ales pentru a răbda nerăbdările tale, pentru a striga tăcerile tale, pentru a nu uita iubirile tale. Aici ţi-ai trădat fiinţa. Dar e păstrată în interiorul scoicilor tăcute. Ai făcut din viaţa ta un secret şi jos, după toate cele înşirate, ai semnat la fel de caraghios, simplu, dar indescifrabil cîteva cuvinte:


Optimismul e o gura de apa rece, curata, ce-ti readuce forţă vitală. A fi optimist inseamnă să cazi zîmbind, să adormi în vise, să înoţi către malul speranţei, să-ţi creezi o lume indescriptibil de frumoasă şi să-ţi cristalizezi mereu lacrimile, astfel încît să nu mai curgă şiroaie…

Sînt o visătoare cu paşi enigmatici, tîrzii, ce nu mai au cale de întoarcere. Lumea mea e o umbră ce se plimbă alaturi de sentimente iremediabile, clipe ireversibile, amurguri feerice şi speranţă.

                                                                       

Cristal albastru

Sub condeiul tău metaforic
Se nasc iluzii, tandre vise
Încerci întotdeauna, cu taina ta şoptită
Să mă îmbraci în haina-ţi
obosită

Dincolo de ochii tăi transparenţi
Eu desluşesc seninul mării
Parcă cu teamă cade-un astru
O lacrimă şi un cristal
albastru
Cu inima ta blîndă şi frumoasă
Mă-mbrăţişezi şi mă acoperi
C-o plapumă de fine amintiri, ca-ntr-o carapace
A dragostei divine, învăluită de o dulce
pace                                                                                          
În aşteptarea ta uşor copilărească
Văd nopţile trecute, o magică idilă
Îmi regăsesc fiinţa, naivă, fericită
În haina-ţi tremurîndă, etern
îndrăgostită…

Trecut

O linişte îngerească coboară
Cu paşi domoli, fragezi şi mici
Tu eşti o pasăre ce zboară
Spre visul lin, plin de sclipici
Se-aşterne paşnica tăcere
Peste amurgul vinovat
Eşti parcă-o tristă înviere
A visului de altădat’…
                             http://coltisorderai.blogspot.com
            http://coltisorderai.blogspot.com

Abstractizare inertă

Pe barca timpului.Singură. Simt atingerea neînsufleţită a neantului. Lanţul greu apasă vasul ce se clatină dezechilibrat.Arunc ancora cu o forţă vie, intolerabil de sfidătoare, dar indiferentă.Lanţul se mişcă rapid, cu abtilităţi de şarpe, pînă se prăbuşeşte în vechiul final.Probabil a trezit spaima în toate vietăţile subacvatice. Poate chiar a distrus simetria mlădioasă a unui joc de peşti, sau chiar a omorît o balenă! Aşa e şi printre oameni.
Alergăm cu o viteză ce ne depăşeşte intelectul, şi, fără să observăm că ne-am detaşat de direcţia corectă a pistei glorioase…cădem şi ne înfigem vanitatea în fatalitate.Creăm abateri nevinovate, deşi sîntem vinovaţi de producerea lor. Îngropăm iluzii, deşi sîntem responsabili de implinirea lor…
Singură pe corabia timpului. Refugiu şi vis. Clipele sînt ca nişte picături enorme de incertitudine.Am pierdut busola instinctivă ce-mi orientează paşii. Aruncată în largul ideilor! Condusă de valul imaginaţiei şi ritmul inimii.Plec. Evadez din celula asta plină de critică.S-a risipit ardoarea de altă dată.Urăsc ipocrizia.Detest teatrul ieftin! Celula se divizează în atomi transpiraţi ce se evaporă în neant.Bucăţi sîngeroase se rup din mine şi sînt înghiţite de o frică neexplorată…şi totuşi rămîn cel puţin în trecut.

                       
Dar…trecutul e o filozofie enigmatică.Acesta poate fi oricînd reînviat de amintire, sau de memoria ce şi-l aminteşte în prezent. Dar prezentul, dacă ne concentrăm, poate fi şi viitor, pentru că creierul reînnoieşte amintirea şi în clipa următoare, readuce trecutul şi în viitor…Voi privi cîndva, din exterior ,celula asta ce mi-a fost carapace multă vreme şi-mi voi retrăi evadarea paşnică, iluzionistă de acum…plec.Evadez. De azi inainte voi explora eternitatea…



As vrea...

As vrea sa-ti daruiesc un dar neobisnuit: o minunata declaratie de dragoste, o mica nestemata slefuita de sentimente.... Sa adun un mic buchet de vorbe alese care sa ajunga la sufletul tau, in locul cel mai adanc al fiintei tale!! Dar... vorbele se incapataneaza sa se adune..... caci oricum as incerca sa le potrivesc cu nebunescul joc al imaginatiei, ele nu pot defini acel CEVA misterios si tainic pastrat in adancul cel mai adanc al fiintei mele; acel CEVA pe care poetii l-ar numi IUBIRE, acel CEVA caruia nu-i gasesc un nume, acel CEVA ce a crescut in mine de-a lungul timpului..... Dar ce poate fi mai trainic si in acelasi timp mai vulnerabil? Ce poate fi mai minunat si in acelasi timp mai indoielnic? Ce poate fi mai bogat si in acelasi timp mai sarac?... decat acel CEVA care a inmugurit in mine, acel CEVA caruia i-am daruit intreg timpul destinat mie, grija mea, emotiile mele si tot ce sufletul meu a putut agonisi in trecerea lui pe acest Pamant.... Si daca acel CEVA inseamna DRAGOSTE, ti-l daruiesc intreg, fara nici o retinere, acum si mereu si mereu... Te simt aproape si ma cuibaresc in tine, cuminte invaluita de vapaia sentimentelor...As vrea sa-ti daruiesc razele de luna...

.... Te iubesc!.....


...Iubirea este cel mai minunat sentiment care poate cuprinde sufletul unui om. El ne indeamna la visare, ne face sa prindem aripi, sa zburam printre nori... Uneori ne face sa ne si izbim cu capul de pragul de sus. Pentru mine, cea mai minunata declaratie de dragoste nu este neaparat rostita sau scrisa, nu trebuie sa cuprinda neaparat cuvintele: ''Te iubesc''... Dragostea trebuie sa vina din inima, sa fie observata din gesturi, din priviri... Cu toate acestea, in cazul in care el nu ar observa ceea ce ar trebui sa observe, cand nu ar simti ceea ce ar trebui sa simta,declaratia mea de dragoste ar suna asa: "Te iubesc cum iubesc soarele, cum iubesc briza unui vant... Te iubesc cum iubesc linistea si lumina din amurg... Te iubesc cum iubesc stelele si sclipirea clarului de luna, cum iubesc susurul unei ape si trilul pasarilor ce rasuna! Te iubesc cum iubesc florile si miresmele de primavara, cum iubesc valurile involburate si misterele ce ma inconjoara... Te privesc cum cerul priveste pamantul... Te doresc cum nisipul doreste marea... Te ador cum soarele adora lumina... Te iubesc cum luna iubeste inserarea...''
                        ..... Te iubesc!.....



Dă-mi mâna și lasă-mă să te port spre culmile înalte, printre norii străvezii. Lasă-mă să-ți arăt prima rază de soare prin ochii mei și să simți adierea blânda a vântului pe pielea mea. Dă-mi voie sa-ți arăt cum să asculți marea, cum să asculți noaptea și liniștea ce te-nconjoară. Lasă-mă să-ți port pașii prin nisip, spre necunoscut, undeva departe în zare, acolo unde se îmbina cerul cu pământul. Lasă-mă să miros florile în locul tău și tu să le simți parfumul, să ascult melodia vieții ca tu să o poți trai. Lasă-mă să-ți spun noapte bună încet și duios. Ți-as arăta cum să plângi cu ploaia, cum să cânți cu vântul, cum să dansezi cu soarele, cum să trăiești cu viața, cum să simți cu sufletul. Te-aș face să vezi minunile, să crezi în ele și nu în ultimul rând te-aș învăța să speri. Sunt gata să-ți ofer totul, fiecare bătaie a inimii mele, fiecare răsuflare, fiecare clipire. Lasă-mă să-ți fiu începutul și sfârșitul, noapte și zi, viață și speranță, lasă-mă să-ți pun iubirea în suflet și tu să o trăiești. TE IUBESC!


                                                                                   "As vrea sa am puterea unui inger,


Sa duc iubirea-n fiecare om
Si ura sa o-nchid, sa-i pun catuse,
In negura tacerii, pe veci sa o adorm.
As vrea un nor de ploaie sa pot fi,
Sa spal pacatele din oameni,
Sa las doar bunatatea si iubirea,
Sublimul, fericirea, daruirea.
As vrea o pasare sa fiu,
In zborul meu deasupra lumii,
Ravase de dreptate sa impart,
Pecetluite cu adevarate nume...
Dar nu pot fi nimic din toate astea,

Nici inger, nor, sau pasare maiastra

                                                                                    Sunt ca si voi, in lumea asta vie
                                                                                    De ura, de pacate si de nedreptate"...

                                      
                                         Ridica ochii si ma vei vedea,
                                 Intinde mina
                                 Si o vei gasi pe-a mea,
                                 Vorbeste, vreau sa te aud,     
                                 Spune-mi orice, si ultimul tau gind.
                                 Cere –mi orice si vei avea,
                                 Fa doar un pas - te voi urma



       Te iubesc o clipa
Te iubesc o noapte
Te iubesc atunci cand imi vorbesti in soapte…
Te iubesc cand zorii imi ating privirea…
Te iubesc sa aflu ce e fericirea
Te iubesc cad visele ma fura-n ele
Te iubesc cand luna iese dintre stele
Te iubesc cand noaptea ma cuprinde in brate…
Te iubesc in clipa ce imi da sperante…
Te iubesc tacut si te iubesc curat
Iubesc ce-ti amintesti, iubesc ce ai uitat…
Iubesc cand imi vorbesti, iubesc atunci cand taci…
Te iubesc mai mult in toate cate faci
Te iubesc cand norii grei pe cer se aduna
Te iubesc cand tandru, imi spui noapte buna
Te iubesc cand zorii, imi daruiesc dulceata…
Te iubesc iubite, buna dimineata!
Te iubesc in vise, te iubesc pe tine
Te iubesc acum si in clipa care vine
Te iubesc din suflet… gandul mi-l ascult
Te iubesc mereu din ce in ce mai mult…
Dragostea nu moare niciodata…
Dragostea ramane-n 
inima curata
Tu esti fericirea coltul meu de rai
Tu esti tot ce am esti tot ce poti sa-mi dai
Tu imi esti minunea care ma invata
Sa iubesc frumos tot ce iubesc in 
viata
Tu deschizi o poarta fericirii mele
Tu-mi aduci in suflet lumina din stele…
Te iubesc o clipa

Te iubesc o noapte
Te iubesc atunci cand imi vorbesti in soapte…
Te iubesc cand zorii imi ating privirea…
Te iubesc sa aflu ce e fericirea
Te iubesc ca-mi vine sa ma-mbrac cu tine
Ma cufund in lacrimi, ochii plang, imi e bine
Te iubesc aievea ca o primavara
Te iubesc din nou ca prima oara…
Te iubesc oricat si te iubesc oricum
Am un singur suflet, am un singur drum
Trece peste mine timpul si imi doresc toata viata mea sa te iubesc…
.